Moda coafării părului a trecut, începând cu secolul al IV-lea, la schimbări semnificative. Aceasta a fost o urmare a faptului că în decursul secolului al XIV-lea părul era mai mult ascuns. Cel desfăcut complet este mai rar întâlnit. În nordul Germaniei, se purtau des scufii, poate din pricina climei, în timp ce în sud predomina bereta. În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, interesul lor era centrat asupra bărbii. Se purta barba stiletto, mai ascuţită; barba „marzuiette” mai puţin ascuţită sau “ barba cazma” mai uşor rotunjită în vârf. Se mai purta barba “ coadă de rândunică” care avea capetele mai depărtate unul de celălalt. La fel, o atenţie deosebită era acordată mustăţii; ea era purtată fie dreaptă cu capetele răsucite în sus sau căzute pe colţurile gurii. Cu toate acestea, mustăţile mici, purtate cel mai adesea cu o barbă delicată, se puteau considera moda vremii. La sfârşitul secolului al XVI-lea părul scurt iese din modă, coafurile masculine au primit din nou tentă feminină, părul fiind pieptănat spre spate iar şuviţele laterale lungi erau buclate. Din povestirile medievale reiese că femeile erau conştiente ca părul despletit avea o valoare erotică, dar atunci când el era despletit şi vâlvoi, însemna tristeţe şi chiar semn de doliu. În ceea ce priveşte moda masculină, din secolul al XI-lea a apărut o schimbare importantă introdusă de cavalerii francezi şi anume, raderea bărbii. Totuşi, bărbaţii între două vârste o purtau tunsă scurt şi mustăţi pe laterale, iar cavalerii mai în vârstă o purtau lungă până la piept, uneori răsucită în panglici sau împletită cu şuviţe aurite. Tonul în moda părului secolului al XII-lea este dată tot de cavalerii francezi. Inovaţia consta în faptul că nobilii tineri îşi rădeau fruntea, dar pe spate purtau părul lung şi ondulat. Acest fel de a purta părul s-a menţinut şi în următorii 200 de ani. Ţăranii şi fermierii purtau părul tuns scurt. În contrast cu părul nobililor, acesta era negru-tăciune şi neîngrijit. Clericii, începând de la episcopi, abaţi etc. purtau părul tuns scurt, ca semn al subordonării faţă de suveranitatea Bisericii. Specificul acestora consta în tunderea părului din creştetul capului şi a bărbii, prima dată la intrarea în Biserică şi apoi programată la date regulate. La începutul secolului al XII-lea, în Franţa au început să fie purtate perucile iar de la jumătatea secolului al XIV-lea, au intrat în modă şi bărbile false. Perucile erau confecţionate din păr natural, uneori amestecat cu mătase galbenă. Ca ustensile de lucru, cel mai folosit a fost cleştele pentru bucle-calamistrum-, pieptenii confecţionaţi din lemn sau fildeş uneori chiar din aur, agrafe etc.(stilist Adelin Sandu).
