Prescripţia e un mod de a-l sancţiona pe cel care a fost delăsător cu dreptul său şi nu a profitat de beneficiul pe care i-l oferă legea pentru a apela la forţa de constrângere a statului, atunci când datornicul său nu se achită de obligaţii. Reglementată în Codul civil, prescripţia trebuie invocată în instanţă de către cel în folosul căruia curge, iar asta cât mai curând posibil. Termenul general de prescripţie este de trei ani, iar unele evenimente pot duce la întreruperea ori suspendarea lui. Iată, în continuare, cele mai importante lucruri despre prescripţia dreptului la acţiune în legislaţia civilă.
Termenul de prescripţie: trei ani, ca regulă
Care este acest termen? Regula generală e că are trei ani, adică trei ani de la momentul când titularul dreptului a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului său. Dacă într-un text de lege veţi găsi formulări care nu precizează niciun termen, atunci e vorba de termenul general de trei ani. Termenul de prescripţie este de un an, conform Codului civil, în următoarele cazuri în care există dreptul la acţiune (exemple): vânzătorii cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate; avocaţii, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor; notarii publici şi executorii judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor.
Avem în Cod un termen de doi ani, ce se aplică raporturilor de asigurare/reasigurare, precum şi plăţii remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile contractuale prestate.
În fine, Codul civil mai dispune că în termen de zece ani se prescrie dreptul la acţiune cu privire la:
- drepturile reale ce nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie;
- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
Acolo unde legea prevede termenul de „imprescriptibil”, trebuie știut că nu există limite de timp pentru a merge în fața unui judecător și a cere respectarea dreptului respectiv. Nulitatea absolută a unui act juridic poate fi constatată oricând, potrivit Codului civil, chiar și peste 17 ani de la momentul încheierii lui. Pentru a obține despăgubiri însă, va fi prea târziu. Dar simpla constatare a nulității actului se va putea cere. Apoi, un alt exemplu este acțiunea în revendicare imobiliară, care, de asemenea, e imprescriptibilă.
Când termenul de prescripție curge din nou sau e suspendat
Întreruperea termenului de prescripţie este posibilă în anumite cazuri specifice, iar un astfel de eveniment duce, practic, la ştergerea perioadei deja scurse şi începerea unui nou termen.
Spunem că se întrerupe acest termen de prescripție, oricare ar fi durata lui (trei ani, un an sau zece), atunci când titularul dreptului iese din pasivitate, adică face ceva care să demonstreze că nu e delăsător cu dreptul lui. De pildă, face o cerere de chemare în judecată.
De asemenea, dacă datornicul face o plată sau semnează că recunoaște datoria respectivă, atunci se întrerupe cursul prescripției.
Există şi cazuri în care prescripţia se suspendă. Mai exact, după cum prevede Codul civil, termenul nu începe să curgă sau se suspendă, de exemplu, între soţi (în timpul căsătoriei, atât timp cât aceştia nu sunt separaţi în fapt), cât timp datornicul ascunde în mod deliberat creditorului său existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia ori în cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (cât timp nu au reprezentant sau ocrotitor legal).
Ce trebuie să știe cel care vrea să se folosească de prescripție
Prescripția e o sancțiune pentru titularul unui drept, cum spuneam mai sus. Așadar, ea curge în folosul celui care datorează ceva, iar nu în folosul celui căruia i se datorează acel ceva.
„Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credinţă”, scrie în Cod. Apoi, ceva mai jos, actul prevede că prescripția „poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecatăla care părţile sunt legal citate”.
Niciun judecător nu va interveni în proces să-i spună celui interesat că are dreptul să invoce prescrierea dreptului reclamantului. Prin urmare, așa cum scrie clar în textul de mai sus, pârâtul trebuie să invoce prescripția, iar asta cât mai curând în proces: fie prin întâmpinarea pe care o face la cererea de chemare în judecată, fie la primul termen de judecată (dar numai dacă părțile sunt citate așa cum prevede procedura civilă).
Prescripția nu poate fi invocată în apel sau recurs, așadar, iar nici în cursul primei instanțe, la al șaptelea termen de judecată, ci în limitele discutate mai sus. Problema cu prescripția, din perspectiva beneficiarului curgerii sale, este că dacă obligația a fost achitată, deși era prescrisă, ea nu mai poate fi cerută înapoi. Prin urmare, cine nu cunoaște că s-a împlinit termenul, e sancționat prin imposibilitatea de a mai cere înapoi plata.
Important! De reținut că mulți creditori se bazează pe necunoaștere ori neatenție din partea datornicilor lor, așadar, le cer să plătească unele datorii sau penalități, deși s-a împlinit termenul de prescripție. Tocmai de aceea, de fiecare dată când primiți o înștiințare de plată în legătură cu o obligație care s-a născut acum ceva vreme, e important să căutați să calculați termenul de prescripție, pentru a nu face o plată necuvenită și pe care nu o mai puteți recupera.
Sursa: avocatnet.ro
