Inginerul şi inventatorul român Aurel Vlaicu s-a stins din viaţă pe 13 septembrie 1913.
Pionier al aviaţiei române şi mondiale, Aurel Vlaicu, după ce a aterizat fără probleme la Ploieşti pentru realimentarea cu combustibil, s-a ridicat din nou în zbor cu avionul „Vlaicu II“. La Băneşti, lângă Câmpina, avionul s-a prăbuşit.
Potrivit anchetelor ulterioare şi informaţiilor legate de starea de sănătate a lui Vlaicu, s-a concluzionat că inventatorul român a suferit un atac de cord în timp ce era în zbor, la manşa avionului. „Nici urmă de groază sau încleştare pe figura sa. Un uşor zâmbet încremenise pe buzele sale, iar faţa era senină, cu o sfântă expresie de linişte, liniştea datoriei împlinite până la capăt, pe care a iubit-o cu toată dragostea şi credinţa sufletului său luminat de flacăra creaţiei divine“, nota locotenentul aviator Gheorghe Negrescu, primul sosit la locul accidentului, în memoriile sale.
Aurel Vlaicu a avut de la o vârstă fragedă înclinații către tehnică. În perioada liceului, a fost preocupat de problema zborului mecanic. Ulterior, a urmat cursuri tehnice superioare la Viena și Munchen.
În toamna anului 1909, la Bucureşti, sprijinit de Casa Regală şi Armata Română, începe construcţia primului său avion, Vlaicu I. Cu acesta, pe 17 iunie 1910, a scris istorie, după ce a zburat deasupra Câmpului Cotroceni. Prin actul său, a poziţionat România pe locul doi în lume, după Franţa, în ceea ce priveşte utilizarea avionului cu destinaţie militară. Apoi construieşte un al doilea avion, „Vlaicu II“, cu care zboară în cadrul unor turnee în care îşi face cunoscute invenţiile.
În octombrie 1948 a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.
