Pare greu de crezut ca în era facebook, Iphone, precum și a altor mijloace de socializare și de dialog moderne să-și mai găsească locul, timid, șezătoarea bunicilor noștri. Pentru aceia născuți recent, trebuie să spunem că șezătoarea era un loc în care se adunau femei, bărbați și tinerii satului, în serile de iarnă, unde lucrau în timp ce spuneau ghicitori, povești. Aici se puneau la cale nunțile de peste an și se țeseau idilele dintre tineri. Femeile torceau lâna în timp ce gazda punea pe masă diverse gustări – nuci, porumb boabe fiert, poame. Tinerele veneau la șezătoare să “fure” meserie de la cele mai în vârstă, dar și să arunce câte o privire spre feciorii din sat…La rândul lor, aceștia le urmăreau cum lucrează, pentru că dintre ele urmau să își ia nevastă. Obiceiul se păstrează încă în câteva sate, cum ar fi în Țara Lăpușului, unde se pare că tradițiile vechi s-au păstrat întru totul, inclusiv “socializarea” de tip șezătoare. În Negrești Oaș, casa unei sătence e scena unui eveniment de acest gen, doar ca are loc o dată pe an. Îl face deja de zece ani, cu mare succes. În comuna Cincu, Brașov, primarul a readus în comunitate ideea de șezătoare. Femeile lucrează constant și organizat, de doua ori pe săptămână. Produsele se vând, iar banii reintră n comunitate pentru diverse îmbunătățiri. Primarul însuși e artist, fiind un renumit pictor de icoane.
Chiar dacă șezătoarea a ieșit din casele sătenilor, iată că mai nou a pătruns în instituții. O metodă de a apropia cititorii pierduți de biblioteci este organizarea de..șezători, numite modern „ateliere hand made”. În multe orașe se practică acest gen de activitate, unde tineri, bătrâni sau copii meșteresc printre cărți. Biblioteca Municipală „Stephan Ludwig Roth” Mediaş şi-a propus să găzduiască în mod constant ateliere, mai exact de două ori pe lună, unde amatoarele de lucru de manual, cusături, croşetă, orice domeniu executat manual, sunt aşteptate la bibliotecă la întâlnirile bilunare cu prietenii. La Bacău, la Școala „Domnița Maria”, cei mici fac fie mărțișoare din lut, fie împletituri din sfoară, fie cusături. Astfel de ateliere sunt deseori organizate și de muzeele etnografice sau de asociațiile de promovare a culturii tradiționale. Dar nu numai. Periodic, tinere din marile orașe se strâng în grupuri pentru a coase ii. Sunt din ce în ce mai multe astfel de evenimente care adună în diverse locuri fete , femei care iubesc tradiția și vor să o ducă mai departe, de teamă să nu o pierdem. Conacul Bellu din Urlați este un astfel de loc, așa cum este și Clubul Țăranului, de la Muzeul Țăranului Român din București. Aici a avut loc, în urmă cu câteva luni, o șezătoare inițiată de arh. Ioana Corduneanu, autoarea blogului Semne Cusute. Fiecare a venit cu pânza ei, cu ață și ac, au discutat, au comparat, au întrebat, au cusut.
Prin urmare, nu e târziu să recuperăm câte ceva. Chiar dacă nu se mai țin iarna și nu mai au scopul de a ne ajuta vecinii sau prietenii, șezătorile încă există. Trebuie să le căutăm, să ne punem în traistă un ac și ață și să ne ducem și noi. Să împletim un pic prezentul cu trecutul.
( material realizat cu sprijinul http://ecarpathian.com)
