Nunta a rămas printre puținele evenimente din viața omului contemporan căruia încă i se mai acordă timp și răbdare. Trăim pe fugă și totul se schimbă cu repeziciunea clipei, inclusiv culoarea rochiei de mireasă. Dacă odată doar albul era la putere, semn al purității viitoarei soții, astăzi avem de-a face cu gamă un pic mai largă de nuanțe, chiar și la acest capitol. Totuși, există locuri în România unde obiceiurile se mai păstrează intacte, așa cum s-au pomenit de sute de ani.
Unul dintre cele mai importante momente ar fi pețitul ; momentul în care ginerele își cere mireasa de la familie. Cererile au devenit și ele tot mai ingenioase. În toate regiunile istorice, cererea în căsătorie a fetei e făcea într-un cadru festiv, în care erau de față ambele familii ale mirilor. Tot atunci se stabilea și zestrea. În unele zone, se întocmea chiar o foaie de zestre, de față cu martori. Se știe că fetele cu dotă sărăcăcioasă, greu își găseau un mire, în timp ce tinerele avute se măritau repede, fiind considerate partide bune. După cum se poate observa, din acest punct de vedere, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici în zilele noastre, atâta doar că zestrea a luat altă formă.
Conținutul zestrei era foarte diferit – de la animale, la pământ, galbeni, cereale dar și faimoasa “ladă de zestre” cu țesături lucrate în casă de viitoarea mireasă și mama ei. Lada era făcută de meșterul din sat sau era cumpărată de la târg de tatăl miresei. Peste ladă, familia punea perne, covoare, carpete și plapumă și toate erau apoi mutate cu mare mândrie și fast la casa mirilor. În jurul zestrei – admirată de toată suflarea comunității – se încingeau hore, iar mireasa îi cinstea pe flăcăi cu țuică și vin.
Și astăzi meșterii populari din Bucovina fac lăzi de zestre cu motive tradiționale, sculptate sau pictate. Doar o parte mai sunt folosite pentru scopul lor inițial, multe fiind cumpărate ca obiecte de decor sau pentru a depozita în ele diverse alte lucruri – cărți, jucării sau haine. Ele pot fi găsite și pe site-ul www.ecarpathian.com.
Cel de-al doilea moment esențial era alegerea nașilor, adică părinții spirituali considerați la români foarte importanți în viața noii familii. În Transilvania, se obișnuia ca nașii să fie cei care l-au botezat pe mire, în timp ce în Moldova exista datina unui număr cât mai mare de nași. Obiceiul ca nașii să cumpere voalul miresei și lumânările de nuntă s-a păstrat până azi. La nași se mergea cu “plocon”, diverse cadouri pe care, dacă le primeau, însemna că au acceptat propunerea și se stabileau detaliile.
Odată stabilite data, nașii și zestrea, urma chemarea la nuntă, care se făcea diferit de la zonă la zonă. În Transilvania, câțiva tineri și tinere prieteni cu mirii mergeau în sat cu o lună înainte de nuntă, cu un toiag împodobit și un colac împletit, pentru a-i chema pe cei tineri la marele eveniment. Mirele și mireasa mergeau la cei mai în vîrstă și la rude pentru a le transmite invitația de a le fi alături în cea mai importantă zi a vieții lor. În Moldova, chemarea o fac vornicii tocmiți de socrul mare, dar și de socrii și miri. Au vin și țuică și îi cinstesc pe viitorii meseni în momentul lansării invitației. În Oltenia, exista obiceiul ca mirii și tinerii din sat să cheme la nuntă, însoțiți de lăutari.
În ziua nunții, în Oltenia și Moldova, mirele mergea la casa nașului și apoi, împreună cu acesta, se duceau să ia mireasa. În schimb, în Transilvania nașul îl ia pe mire de-acasă și merg apoi la mireasă. În general, nașul primea daruri prețioase din partea fetei: cămăși cusute de ea, ștergare sau perne. Ea primea, la rândul ei, o sumedenie de cadouri de la viitoarea soacră – costum național, cuverturi, covor, perne. De altfel, toți mesenii primeau câte un dar simbolic de la miri – ștergare sau batiste cusute în casă de mireasă. Tot pe www.ecarpathian.com puteți găsi ștergare, covoare cu motive tradiționale sau costume populare.
Câteva obiceiuri vechi din ziua nunții s-au păstrat și azi . Mirii stau în capul mesei, așa cum era datina în Transilvania – străjuiți de nași și beau vin din ulcioare speciale, care se pot achiziționa încă în zilele noastre, așa numitele ulcioare de nuntă. Pe vremuri, în Oltenia și în Moldova, la masa cea mare stăteau nașii și socrii, iar tinerii însurăței aveau masa lor. Mai mult, în unele zone, mirii mâncau din aceeași strachină și cu aceeași lingură, pentru a învăța să împartă totul. Obiceiul furtului miresei și dar și “darul” pentru noua familie le regăsim și azi în ceremoniile de nuntă.
După marele eveniment, mirii și nașii rămân “legați” într-o relație permanentă. În satele românești, finii își ajută nașii la orice, chiar și la muncile agricole, fiindu-le sprijin constant. La marile sărbatori, merg în vizită cu daruri, de la icoane până la obiecte tradiționale.
