De câteva luni, am renunțat la job-ul pe care îl aveam de ani (și ani) și, alături de un prieten, am deschis un magazin online de obiecte tradiționale românești. O lume relativ nouă pentru mine ca și business, ca și setări “tehnice” și, mai ales, ca proaspăt observator al unei nișe ce se lărgește pe zi ce trece, cea a domeniului ethno românesc.
Din fericire, am idee ce înseamnă viața la țară. Nu pentru că am crescut într-un sat, ci pentru că mi-am petrecut multe vacanțe călătorind cu ai mei din Deltă până la Săpânța. Dar și pentru că, după divorțul de mama, tatăl meu s-a recăsătorit cu o femeie “de la țară” și mai stăteam pe-acolo. “Tradiția” mea de-acasă cuprinde multe povești, superstiții, mâncare în străchini de lut sau mămăligi tăiate cu ața. Așadar, am avut șansa să am trei bunici. Cea din partea tatălui avea pudrieră și rujuri de nuanța caisei, avea părul până la umăr, pe care și-l ondula cu bigudiuri. Din când în când, se trata cu coniac. Cea de-a doua bunică, mama mamei, era o femeie foarte simplă care, în cea mai mare parte a timpului, culegea plante medicinale. Mi-amintesc ca avea o cățelusă care dormea cu ea în pat. Cred că avea ceva de hippie, pentru că avea părul foarte lung, era blândă și, când avea grijă de mine și de frații mei, nu prea ne făcea observații. Apoi am stat cu noua bunică de la țară. Avea multe preșuri și zeci de mușcate pe toate pervazele. Acolo am mers cu copiii din sat cu vacile la câmp. Bunica era glumeață, chiuia la nunțile din sat și ne dădea în cărți.
Odată intrată în lumea de azi a tradiției de pe “net”, m-am reîntâlnit cu multe amintiri, ca și voi, probabil. Bloguri, site-uri despre obiceiuri, folclor, asociații de promovare a culturii populare strămoșești etc. Pe facebook sunt zeci de pagini dedicate României rurale și la fiecare oră cineva postează ceva legat de o bunică. E camera bunicii, cămașa bunicii, cămara bunicii, gardul bunicii, totul e al bunicii. Nu vreau să cad în păcat și să generalizez în sens negativ. Nostalgia copilăriei există în mulți dintre noi, și sunt și câteva idei frumoase. Există, de exemplu, la Olănești, o pensiune numită În CASA bunicii, unde chiar asta simți. Au reușit să ofere acelui loc o căldură, o amprentă, un sens.
Dar nu e totul așa. Mediul virtual distribuie cu o generozitate alarmantă chipuri de bunici care au săpată tristețea în fiecare rid. Chiar seamănă între ele…
Din copilărie și până azi, am mai cunoscut bunici, ale altora. Și pot să vă spun că nu seamănă una cu alta. Și nici casele lor nu sunt la fel. Pentru că fiecare are propria istorie, propriul fel de a-și decora casa, chiar dacă folosește preșuri și stergare, fotografii sau tablouri. Sunt bunici regaliste, bunici liberale sau apolitice. Bunici care croșetează sau cos ii, dar și bunici care citesc SF, poezii sau țin contabilitate. Nu seamănă nimic cu nimic când vine vorba de bunici, pentru că fiecare e unică. Mă întreb la ce folosește această continuă expunere a bunicii “universale”, care de multe ori pare o întruchipare a deznădejdii. Bunicile nu sunt triste. Au o vioiciune care de multe ori le lipsește celor ca mine, de exemplu. Au un bilanț pe plus: au construit case, au plantat pomi și flori, au copii, nepoți, au cununat, botezat, au făcut de toate.
Eu nu cred că toate bunicile sunt triste. Cred că sunt doar obosite. Dacă am privi mai atent, am vedea că, de fapt, sunt mulțumite. (Gina Artenie)
Rubrică realizată cu sprijinul www.ecarpathian.com
