Am putut sesiza o efervescenţă la Ministerul Sănătăţii, provocată de declaraţii ale ministrului Nicolae Bănicioiu privind extinderea sistemului de carduri de sănătate la copii şi existenţa banilor necesari măririi salariilor medicilor cu 25%, precum şi de anunţul că întreg patrimoniul ministerului este pus sub sechestru, dar poate fi folosit, din cauza despăgubirilor de peste 4 milioane de euro care trebuie achitate în urma accidentului de la Maternitatea Giuleşti. În acest timp, o campanie iniţiată de Coaliţia Organizaţiilor Pacienţilor cu Afecţiuni Cronice din România (COPAC) strânge susţinători în vederea acordării a 6% din PIB pentru sănătate. În plan politic, Victor Ponta ne spune că şi-ar dori să poată face asta, numai că Guvernul nu dă bani din PIB, ci din buget, iar momentan nu sunt fonduri disponibile, afirmaţie cel puţin confuză, iar Liviu Dragnea consideră că este prea mult pentru sănătate.Să înţelegem că de fapt am primit o serie de afirmaţii populiste, neacoperite financiar, menite doar să capaciteze capital electoral înaintea alegerilor locale şi parlamentare de anul viitor. Am vrea să înţelegem de unde provin banii, dacă într-adevăr există şi care este logica după care aceştia sunt repartizaţi. Domnul ministru ne spune că “În acest an, sunt bani suplimentari, din economiile făcute după implementarea cardului de sănătate, deci din bugetul CNAS. Nu se iau bani din bugetele spitalelor.”Sunt de acord că salariile medicilor sunt mici în raport cu munca depusă de aceştia şi responsabilitatea pe care o au, motiv pentru care asistăm de ani de zile la un exod al medicilor în străinătate, statul pierzând bani cu educarea tinerilor care nu rămân în ţară, dar totuşi medicină este o vocaţie, ca şi învăţământul. Dar Ministerul Sănătăţii nu poate ignora efectele negative ale unor măsuri asumate în ultima perioadă, cum ar fi câteva cazuri concrete. Reducerea tva la unele medicamente, după criterii aplicate neuniform, a provocat pierderi imense farmaciilor mici, permiţănd doar lanţurilor de farmacii să facă faţă situaţiei. Schimbarea listei cu medicamente gratuite a pus în dificultate bolnavii bătrâni, precum şi pe cei care urmează tratamente cu medicamente uzuale, căci acum vor trebui să plătească mai mult pentru aceleaşi medicamente. Iar dacă vor dori să achiziţioneze variante mai ieftine ale aceluiaşi medicament, constatăm că substanţele active utilizate nu sunt de aceeaşi calitate. În ciuda acestor probleme, risipa de bani continuă în spitalele româneşti prin contracte de achiziţii publice pentru aparatură medicală, mobilier şi alte consumabile făcute fără simţ de răspundere la sume mai mari decât preţul pieţei, provocând şi mai multă neîncredere a pacienţilor în sistemul de sănătate, când lor li se cere pe perioada de internare să îşi cumpere medicamentele. Iar organigrama medicală este ocupată în proporţie de 70%, multe spitale ducând lipsă de medici specialişti, în timp ce posturile în aparatul administrativ sunt ocupate în totalitate. O reformă a sistemului de sănătate este necesară, o reformă cu un plan pe termen mediu şi lung bine argumentat şi sustenabil, căci altfel vom continua să plătim contribuţia la fondul de asigurări de sănătate, dar vom primi servicii nesatisfăcătoare în condiţii insalubre, cu fiecare vizită într-un spital de stat punându-ne de fapt sănătatea în pericol.Şi cu toate acestea fiind spuse, în acest tablou întunecat se întrevede o rază de speranţă, medici care îşi fac datoria în mod excepţional în orice condiţii, şi administratori de spitale care sunt la standarde civilizate, reuşind să le ofere pacienţilor o experienţă umană. Aceste situaţii trebuie să devină o majoritate.
